Arta-artă, arta despre artă, arta de dincolo de artă

Ion Bogdan Lefter


Un tandem, un – autodefinit ca atare – „grup“, un veritabil fenomen creativ, de mare anvergură, cu implicaţii estetice şi socio-culturale majore, în ultimă instanţă şi etice, de o spectaculoasă, ultraincitantă (auto)reflexivitate dusă până la regândirea înalt-teoretică a câmpului artistic şi a lumii înseşi, de o inepuizabilă energie expresivă, mereu inovator, ultraexperimental, pe deasupra şi de o admirabilă longevitate: 2META. Adică Maria Manolescu şi Romelo Pervolovici. Uneori în formule extinse prin asocierea Evei şi/sau a lui Radu Pervolovici, fiica şi fiul: 2META+ (pronunţat [doi-meta-plus]), deci 2+1 sau chiar 2+2. Şi cu susţinerea constantă a unei mici echipe de producţie.
 
El, Romelo Pervolovici – sculptor faimos. Ea – pictoriţă cu start îndelung amânat, abia acum aflată în pragul unei mari ofensive (va expune amplu la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti – MNAC, în 2017, împreună cu soţul şi partenerul ei de grup artistic, lucrări comune, dar şi serii semnate distinct, în paralel, ea urmând să iasă din nou în public ca pictoriţă, el propunând... tot pictură, chiar dacă nu „simplă pictură“...).
 
Tandemul 2META imaginează proiecte creative dincolo de specializările ştiute, de „suporturile“ şi de tehnicile tradiţionale: optează mai ales pentru „happening“-uri/ „performance“-uri sau „instalaţii“, multe dintre expuneri – sau toate – fiind agregări coerente de componente diverse; utilizează frecvent fotografii şi filmări video proiectate în fel şi chip, şi pe ecrane obişnuite, ca de televizor sau de computer, dar şi în versiuni surprinzătoare, când la scară mică, pe ecrane miniaturale, când dimpotrivă, expandate în şiruri de monitoare acoperind un perete sau, de jur-împrejur, încăperea toată, până la proiecţia pe clădiri ori către bolta cerului; mixează, prelucrează, manipulează imagini şi în colaje propriu-zise, şi, în computer, prin soft-uri grafice; folosesc „suporturi“ bidimensionale de orice fel, de la vechea pânză întinsă pe ramă la sticlă, folie, plexiglas şi la orice altă suprafaţă de lemn, metal, plastic, din materiale folosite în construcţii şi ce se mai poate imagina, ce se mai găseşte la îndemână; de asemenea, obiecte varii, fie de-a gata, găsite sau cumpărate (nu neapărat pentru a fi folosite ca atare, ca „ready-made“-uri!), fie alcătuite, meşterite, improvizate special şi incluse în montaje, în „instalaţii“, în ansamblurile expuse.
 
Şi cu mesaje atent gândite, subtile, îndrăzneţe, subversive la adresa conformismelor sociale şi culturale, punând în discuţie domeniul însuşi. De istoria „plasticii“ şi a genurilor clasice grupul se desparte, căutând altceva, altfel, cu alte ţinte, cu alte mijloace. Fiecare în felul său şi toate laolaltă, proiectele 2META ne pun astfel în faţa unui refuz radical al Artei (cu majusculă), al vechilor standarde ale „frumosului“, înlocuite cu atractivitatea şi plasticitatea experimentalismului nicio clipă domolit. Textele-program care însoţesc expunerile sau înscenările grupului îl dirijează pe privitor în maniera a ceea ce se numeşte – cu un clişeu foarte răspândit, foarte la modă, folosit adeseori abuziv, pentru a legitima pseudo-idei şi inconsistenţe – „artă conceptuală“. Emblemă acceptabilă, dar nu fără a atrage atenţia asupra gradului ridicat de complexitate al explorărilor 2META, care nu se limitează la ipostazierea „conceptualismului“ aşa-zicând „prim“, de transpunere a unor idei sau scenarii demonstrative în concreteţi obiectuale: se adaugă întotdeauna un nivel „secund“, „metaartistic“, propunerile grupului decurgând dintr-o reflecţie acută, asumată profund, asupra a ce mai este, ce mai poate fi considerat „creaţie vizuală“ astăzi, în plină postmodernitate. Proiectele au o dominantă intens-reflexivă, care le transformă într-o cercetare sui generis asupra creativităţii contemporane, „post-artistice“ – ori „post-Artistice“ (cu aceeaşi majusculă a măreţelor tradiţii)...
 
Începuturile: Liceul de artă, Sculptura, Filologia, reflexivitatea
Desfăşurat de-a lungul a aproape două decenii, cu oarecari antecedenţe, atare efort creativ şi conceptual, concretizat într-un impresionant bilanţ de proiecte şi expuneri, face din cariera grupului – spuneam – un adevărat fenomen vizual-reflexiv, rezultat dintr-o colaborare îndelungată. Pornită de când, mai exact?
„Data naşterii“ e bine ştiută: grupul 2META îşi anunţă public „fondarea“ în 1998. Povestea e – însă – binişor mai veche. Începuturile ei se pierd în ceţurile adolescenţei celor doi protagonişti. De-acolo va trebui să pornim reconstituirea. De la biografie, adică. În cazul Pervolovici, în cazul Manolescu-Pervolovici, în cazul 2META, viaţa explică în mult mai mare măsură traseul artistic decât îndeobşte, ba e chiar obligatoriu să privim către „culisele“ carierei sculptorului şi ale tandemului pentru a înţelege despre ce e vorba.
Nu sunt informaţii secrete! Maria Manolescu şi Romelo Pervolovici le-au păstrat pentru ei şi pentru puţini apropiaţi doar din decenţă: n-au găsit că e cazul să-şi exhibe biografiile. Însă... iată!: de aceeaşi vârstă, născuţi în 1956, ea – în comuna ialomițeană Andrășești, el – într-un sat vasluian, Zorleni, mutaţi cu familiile în Galaţi, se întâlnesc în clasa a IX-a, la Liceul de Muzică și Arte Plastice. Cu aşa începuturi străvechi, discutăm despre o convieţuire îndelungată!
 
Temperamente foarte diferite: el – energic, nonconformist, chiar turbulent; ea – mai interiorizată, mai reflexivă. Altfel spus: complementari! Îşi vor trăi împreună finalul adolescenţei acolo, pe malul Dunării, într-un cvartet de prieteni din care au mai făcut parte Elena Palic şi Aurel Vlad, alt cuplu de viitori creatori de prim-plan (cvartetul păstrează şi azi relaţii apropiate). Şi se formează împreună ca artişti incipienţi.
 
Urmează studenţia. Mai discreta Maria Manolescu, conştientă că o carieră creativă e cam nesigură, alege Filologia, la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Limbă şi literatură română, cu Franceza în secundar. Talent mai impetuos, Romelo Pervolovici atacă Institutul de Arte Plastice, tot din Bucureşti, Secţia de Sculptură unde va fi admis dintr-a treia încercare și după satisfacerea stagiului militar (aceeași secție o vor urma și Aurel Vlad și Elena Palic, viitoare Elena Lot Vlad). Vor absolvi în 1979 (ea), respectiv în 1982 (el).
 
Devenit june sculptor cu patalama, Pervolovici se va afirma rapid. Are parte şi de o validare simbolică, la finele studenţiei, în vara lui 1982, când e primit într-o tabără de lucru în faimoasa zonă a Măgurii de Buzău, unde nume mari ale generaţiei anterioare participaseră la importantissima operaţiune de presărare de lucrări în peisaj. Începe sarabanda colaborărilor la expoziţii colective, vin rapid alte participări la „simpozioane“ (cum li se spune astăzi „taberelor de creaţie“), în 1985 deschide o primă „personală“, în spaţiul Atelier 35 de la la Galeria bucureşteană Orizont, rezervat artiştilor tineri (până în 35 de ani!), apoi expune, în 1988, la Muzeul Satului, unde amplasează corpuri geometrice din lemn cu suprafeţe vopsite în mijlocul unor incinte ţărăneşti, în interioare de case ori de şuri, mizând provocator pe contrastul dintre cele două nivele culturale.
 
Pe această linie va merge şi după 1990: lasă în urmă meseria clasică a sculpturii, tot mai interesat de explorarea spaţiului public şi de inserţia în realul cotidian. Lucrările sale se transformă progresiv în obiecte sau asamblaje sau marcaje ale teritoriului, în „happening“-uri, „performance“-uri şi „instalaţii“, mai târziu în prelucrări de imagini, artistul format ca meşter în lemn, piatră sau metal recurgând tot mai mult la materiale neconvenţionale, la tehnicile colajului, la fotografie şi video, apoi, după apariţia şi răspândirea computerelor personale, la programele grafice. Îşi diversifică în permanenţă formulele, preocupat nu de efecte estetice, ci de extinderea razei de acţiune creativă la întregul câmp social, pe care intervenţiile artistice îl investighează, îl analizează critic, îl deconstruiesc şi-l reconstruiesc în conformitate cu dinamica zilelor noastre. (Vezi şi albumul Romelo Pervolovici, Sculptura – de la obiect la vibraţie/Sculpture – from object to vibration, Editura META, 2008.)
 
Dar anticipez prea mult! Revenind la anii studenţiei: pe culoarul ei, Maria Manolescu alesese – deci – Filologia, acumulând şi asimilând lecturi asidui, nu numai de literatură, ci şi de teorie culturală, din întregul orizont intelectual, uneori cu focalizare asupra disciplinelor creative, adeseori şi cu deschideri spre ştiinţele socio-umane. Profesionalizată, va publica după absolvire articole în Revista de istorie şi teorie literară editată de Institutul de profil al Academiei Române. Dar revine periodic şi la pictură, fără ambiţii de expunere, rămânând în rest conectată la zonele cele mai novatoare ale mediul artistic, în care soţul ei (se căsătoriseră la un moment dat) e o prezenţă activă. Îi este – fireşte – cel mai apropiat partener de discuţii şi de reflecţie cu privire la sculptura lui şi la artă în genere, la ce se întâmplă şi la ce se poate întrevedea în materie de evoluţie a societăţii şi a creativităţii de orice fel, de toate felurile.
 
Schimbarea de regim politic: Editura,
apoi Fundaţia META
La sfârşitul anului 1989 se produce schimbarea de regim politic: totalitarismului comunist îi urmează democraţia, cu debutul ei euforic şi deopotrivă haotic, apoi cu agitaţia parcă fără de sfârşit a „tranziţiei“ spre o nouă normalitate, cu progrese şi regrese, cu confuzii, tensiuni şi răbufniri viscerale (mineriadele!), dar – totuşi! – o lume nouă, cu mare potenţial de creştere şi cu formidabile oportunităţi, o epocă în plină prefacere convulsivă, la a cărei plămădire – ca din lutul mulajelor de atelier... – Maria Manolescu şi Romelo Pervolovici simt că nu pot să nu participe. Sculptorul afirmat ca un etern-provocator „ultra-avangardist“, transformat în promotor de proiecte alternative, orientate către regândirea continuu-lui social-cultural, şi pictoriţa ascunsă, cu structură de teoreticiană, devin artişti efectiv implicaţi, „angajaţi“ (termen care putea abia acum să capete sens şi adevăr, după ce vechiul regim îl utilizase propagandistic, demagogic). Cei doi se mobilizează şi se radicalizează: manifestările publice ale sculptorului-transformat-în artist-alternativ sunt tot mai îndrăzneţe, iar tandemul începe să imagineze forme noi de acţiune. Călătorind mult în primii ani postcomunişti către Europa de Vest, unde expune nu numai el, ci şi ea, reactivată (participă în 1990 la un simpozion în Iugoslavia şi are în 1990 și în 1992 „personale“ în Italia și în Austria – departe de ochii de acasă...), înţeleg mai iute decât alţii cum funcţionează societatea, pieţele, artele în democraţie. Vor risca şi vor investi tot ce au şi ce mai pot să atragă în crearea unei infrastructuri de lucru pentru ei înşişi, dar şi pentru mediul cultural autohton, aflat într-o dificilă adaptare la noile realităţi ale perioadei.
 
Înfiinţează mai întâi, în 1992, o mică editură de artă, pentru care vor improviza şi o minitipografie într-o construcţie cu doar o încăpere la parter, pentru puţinele utilaje, şi cu un birou la etaj, pe latura din fund a unei parcele de teren cumpărate într-o zonă de margine a Bucureştiului, î­n spatele Circului de Stat, pe o străduţă cu case de mahala: Luigi Galvani Tei. Editurii îi dau drept nume un prefix din limba greacă, „META“, preluat în limbile moderne ca indicator al trecerii „dincolo de...“, la un etaj superior, de unde se poate privi detaşat, critic, din unghi conceptual-teoretic asupra nivelului prim. Doi creatori autoreflexivi se pregăteau să lanseze cărţi despre artă şi o viziune asupra artei, dintr-o perspectivă – aşadar – autoreflexivă.
 
Apoi, în 1995, înregistrează Fundaţia Culturală omonimă, extinzând mult planul de bătaie: urmează să atragă şi să sprijine colegi, să dezvolte proiecte, să coaguleze un (micro)mediu profesional, din aceeaşi perspectivă biplană: o instituţie artistică şi „meta-artistică“, de reflecţie asupra meseriei şi a lumii, de explorare şi de analiză a noilor realităţi şi a noilor resurse de relevanţă vizuală.
 
Cu simţ practic (cum plasticienii – mai ales sculptorii – au!), cu uşurinţă meşteşugărească, îşi dezvoltă pe mai departe infrastructura, construind la propriu: ridică peste noapte, pe latura din dreapta a terenului, o clădire uimitoare, lipită de tipografia-editură, formând laolaltă un uriaş „L“. Noul sediu al Fundaţiei Culturale META are spaţii mari de expunere la parter şi la primul etaj, iar mai sus – camere pentru rezidenţe artistice şi un hol vast, bun şi el pentru o galerie la înălţime. În curte – un havuz cu două aripioare, despărţit de un podeţ cu aer vag-parodic.
Cei doi conduc împreună editura (directoare: ea), respectiv fundaţia (preşedinte: el; directoare de programe: ea, cu o multitudine de atribuţiuni administrative).
 
Dintre proiectele cele mai importante ale Fundaţiei Culturale META: un simpozion de sculptură în metal, de fapt de reciclare artistică a materialului lepădat şi adunat în depozitul de fier vechi de la REMAT Chitila, furnizor de neaşteptate expresivităţi, expuse la final în incinta Fundaţiei, în vara lui 1996; simpozioanele interdisciplinare dinspre finele anilor 1990, cu comunicări susţinute de autori cu formaţii foarte diferite, mergând până la ştiinţele exacte sau la cele socio-umane; Caietele META în care au fost pubicate „actele“ acelor colocvii; dicţionarul Un secol de sculptură românească (A-D, Editura META, 2001), reluat și finalizat peste ani, cu acelaşi titlu, ca enciclopedie on-line împreună cu fiul lor Radu Pervolovici (www.sculpture.ro, website lansat în noiembrie 2013); lunarul de actualitate vizuală bucureşteană CMYK, publicat pe speze proprii, în anii 2000, tentativă donquijotescă de ameliorare a circulaţiei informaţiilor de specialitate; Bienala Tinerilor Artişti, lansată în 2004, cu şase ediţii până acum, mari montaje expoziţionale cu participări din numeroase ţări de pe mai multe continente, însoţite de simpozioane teretice şi de cataloage-album, tipărituri splendid-experimentale în sine, precum, la extremă, cel din 2012, care, în afara informaţiilor generale şi a textelor curatoriale, conţinea în cele 136 de pagini ale sale doar codurile de răspuns rapid (Quick Response CodesQR codes) „vizitabile“ în expoziţia ediţiei şi afişate şi în oraş, regula impusă participanţilor fiind aceea a proiectelor on-line către care organizatorii au permis accesul prin scanarea imaginilor în cauză (probabil prima expoziţie mondială vizionabilă prin intermediul codurilor QR)...
 
După ani buni de funcţionare, lipsa resurselor financiare îi determină pe cei doi să închirieze sediul Fundaţiei unor companii. Fundaţia obţine astfel fonduri pentru activităţile curente, dar trebuie să părăsească locaţia.
 
Ca spaţiu de expunere e recondiţionată o fostă casă negustorească din marginea aşa-numitului „centru civic“ din jurul Casei Poporului/Palatul Parlamentului, în zona fostei Operete de pe malul Dâmboviţei, vizavi, peste apă, de începutul Căii Victoriei. În încăperea de acces de la stradă era amplasată către tavan o „punte“ interioară, cu birouri şi computere, unde, urcând o scară ca de vapor, lucrau cei doi-trei angajaţi ai Fundaţiei. Galeria e denumită „Atelier 2META“ (cea de la sediu fusese botezată „Galeria 2META“, fără „Atelier“).
 
Câţiva ani mai târziu, Fundaţia va reveni pe Luigi Galvani Tei. Toată zona, fosta mahala săracă, s-a transformat spectaculos: e împănată cu vile noi şi vecină cu mari dezvoltări comerciale şi de afaceri, întinsă către noul cartier de building-uri ultracorporatiste al Piperei. Acum, la solicitarea chiriașilor, care-şi doresc mai mult spaţiu de lucru, Pervolovici şi colaboratorii ridică un nou corp de clădire, cam prin 2009-2010, de astă dată pe latura din stânga a parcelei, cu prelungire în fundal, „înghiţind“ fosta tipografie, astfel încât „L“-ul se transformă într-un „U“ vertical, ca o mică fortăreaţă din beton şi sticlă. Exersat în construcţii, sculptorul munceşte cot la cot cu ceilalţi şantierişti. Celor trei nivele proiectate le va adăuga un al patrulea pentru revenirea într-un spaţiu de atelier-birou-galerie, folosit şi astăzi.
 
În micul spaţiu lăsat deschis la mijloc, drept curte centrală, havuzul a fost redus la o alveolă în formă de arbore culcat la orizontală, „umbră“ a unui copac real, plantat într-un colţ al micii suprafeţe lichide...
 
Nici proiectele artistice, nici construcţiile nu s-au oprit. În linia proiectelor în care a tot reluat motivul meduzei, amplasând una hipertrofiată, modelată în material plastic, în Piaţa Mică din Sibiu, în 2007, an în care Burg-ul a fost Capitală Culturală Europeană, înălţând o turmă din cauciuc gonflat deasupra pietonalei de acolo, suprapunând în Photoshop alt batalion peste cerul Pieţei Palatului din Bucureşti, într-un set de imagini în care apare el însuşi cu capul dat pe spate, contemplând invazia tot de el ticluită, Pervolovici a construit mai de curând, în anii 2012-2013-2014-2015, o masivă casă-atelier, cu trei nivele, într-o regiune muntoasă, mai sus de Văleni, la marginea satului cu straniul nume Slon, cu aceeaşi formă de meduză, cu faţade de sticlă şi cu „tentacule“ coborând de pe acoperişul semisferic, limbi de beton acoperite de şiţa care „curge“ şi ea către pământ, împlinind fantezia.
 
Acolo, în casa-meduză de pe munte, s-au ţinut în verile 2015 şi 2016 noile simpozioane artistice ale Fundaţiei, cu participări internaţionale...
 
Grupul 2META/reţeaua Manolescu-Pervolovici-META-2META-2META+
Sculptorul-transformat-în-creator-multi-media (pe deasupra constructor de clădiri!) continuă să se manifeste şi individual, în expoziţii proprii sau colective, în ţară şi în străinătate, dar colaborarea Manolescu-Pervolovici e atât de strânsă, devierea ei filologică a rămas mult în urmă şi lucrează amândoi în rama Fundaţiei, la mai mari şi mai mici acţiuni colective, dar şi la proiectele lui artistice, din ce în ce mai mult ale lor, căci sunt mereu împreună, discută, imaginează noi şi noi soluţii, formulează texte explicative, fără să mai poată distinge între contribuţiile ei şi ale lui, şi trec la faza de producţie tot împreună, asistaţi de mica echipă de salariaţi şi colaboratori ai Fundaţiei, încât se va întâmpla ce trebuia să se întâmple: tandemul se „oficializează“, anunţându-se în 1998 ca „Grup 2META“. Semnătură pentru un lung şir de acţiuni artistice şi meta-artistice, trans-artistice, de intervenţie în comunitate, cu mesaje multiple, hibride, socio-creative şi estetico-politice.
Accent util, necesar: ţinând cont de începuturile lor comune, la Liceul de Artă din Galaţi, de amintitele prezenţe ale Mariei Manolescu, la începutul anilor 1990, în Iugoslavia, la un simpozion, şi în Austria, cu o „personală“, şi mai ales de reactivarea din ultimii ani, când, foarte productivă, a pictat câteva sute de tablouri absolut remarcabile, dintre care se vor alege seriile pentru expoziţia 2META de la MNAC, din 2017, se cuvine să punem un bemol „legendei“ cu oarecare circulaţie în culisele lumii noastre plastice, conform căreia în tandem sarcinile sunt riguros distribuite: ea e teoreticiana şi el practicianul. Avem – de fapt – de-a face cu doi artişti în toată puterea cuvântului, cu consistente opere proprii şi cu o îndelungată acţiune comună, ca 2META, mereu în avangarda explorărilor şi a reflecţiilor creative de la noi.
 
După cum se vede, se conturează o foarte interesantă reţea de propuneri vizuale şi socio-culturale, creativ-reflexive.
 
Romelo Pervolovici, nume de mare notorietate şi prestigiu, dar şi Maria Manolescu, în curs de recuperare a decalajului, au la activ opere consistente ca artişti individuali, repere pe harta plasticii autohtone a ultimelor decenii. Chiar şi ca „fost“, Pervolovici e unul dintre cei mai importanţi sculptori români postbelici şi dintotdeauna.
 
Editura META şi ulterior, cu contribuţii majore, Fundaţia Culturală META au fost din 1992 şi 1995 încoace nuclee semnificative de agregare a vieţii plastice şi trans-artistice româneşti din perioada postcomunistă.
2META: acoladă pentru efortul comun al tandemului Manolescu-Pervolovici. Cariera grupului, jalonată de numeroase propuneri pregnante, nu rareori uimitoare sau de-a dreptul şocante, mereu subtile şi profunde, e exemplară şi a marcat istoria recentă a vizualului şi a trans-artisticului de la noi, cu o considerabilă relevanţă regională, continentală, internaţională.
2META+: acoladă lărgită, cu participarea când a Evei, când a lui Radu Pervolovici, în completarea contribuţiei tandemului fondator.
 
Reluând evaluarea de la început: grupul 2META, ca şi întreaga reţea dezvoltată de cei doi constituie un fenomen creativ de mare anvergură. Deschis, cu neştirbit potenţial, capabil să continue cu alte şi alte propuneri incitante, a lăsat deja o amprentă puternică asupra istoriei artelor româneşti, contribuind decisiv la redefinirea regulilor jocului într-un nou context de epocă.
Şi e – aş adăuga – datoria noastră de martori ca, pe lângă valoarea excepţională a excepţionalilor noştri „meta-contemporani“, să recunoaştem în egală măsură tâlcul etic al acţiunii lor. Devotamentul nu numai faţă de propriile destine, ci faţă de cultura română în ansamblu, mizele mari, vizând reformarea structurală a câmpului socio-creativ, altruismul cu care s-au implicat în proiecte de anvergură prin care au încercat să coaguleze forţe dispersate, să-şi susţină colegii şi să sprijine lansarea unor tineri, riscurile asumate în permanenţă, de la cele artistice şi ideologice, decurgând din radicalismul uneori nebunesc al propunerilor lor, la cele financiare, nici ele de neglijat, sunt faţetele unei atitudini morale exemplare. Chapeaux!
 
Paragraf suplimentar despre mica dar brava echipă a Fundaţiei, permanent reînnoită în jurul fondatorilor şi al celor doi „stâlpi“ de cursă lungă, şi anume „factotum“-ul Adrian Drăgoi, om de meşteşuguri practice, dar şi computerist, implicat în paginaţii şi în filmări, în promovare şi în orice, şi Ion Frunză, zis Nea Ţupu, omul „de strajă“, din căsuţa paznicului de la stradă, la sediul Fundaţiei, pe Luigi Galvani Tei, „recrutat“ de la bun început din cartier, după achiziţia terenului, „înrolat“ şi păstrat „în front“ în regim de permanenţă, zi şi noapte, în toate anotimpurile, nelipsit vreo clipă de la datorie.
Din şirul impresionant de tineri care au contribuit în stagii – de regulă – de câţiva ani la derularea proiectelor: pictorii Simona Vilău şi Mihai Coşuleţu, criticii de artă Mica Gherghescu și Raluca-Elena Doroftei, absolventa de fi­­lozofie Adina Dragu, filoloagele Denisa Pișcu (viitoare Duran), Ana Niculescu, Dana Ciobanu, Andreea Drăghicescu, Izabela Renţea, Elena Grigore, Alina Rotaru.
 
METAREALIA ca ansamblu; şi o încheiere-introducere la viitoare descrieri/analize
Dublul album pentru care s-a scris acest text face bilanţul de aproape două decenii al grupului 2META sub atrăgătoarea şi totodată neliniştitoarea emblemă
METAREALIA.
 
„Realia“ – obiectele reale. „Metarealia“ – derivat prin inovaţie proprie din „metareal“ sau „metarealitate“, termeni pe care teoreticienii artelor şi ai societăţii i-au mai folosit. E inclus şi un joc lexical sau „prefixial“, graţie căruia grupul apare – pe de o parte – ca proprietar al lumii pe care o cercetează: dacă titulaturile casei sunt META, 2META, 2META+, atunci realele expuse/(des)compuse/cercetate în lucrări şi proiecte nu pot fi decât „METArealii“, obiecte sau instalaţii „METAreale“, „realele“ lor, adică – în forma care circulă în limbile moderne preluată din latină – „METArealia“! Se păstrează – pe de altă parte – sugestia supra-spaţiului pe care grupul şi l-a asumat ca nivel secund, de la care cel prim, al existenţei şi al artei, pot fi examinate critic.
 
Un ingenios „cuvânt-valiză“ cu aparenţă de încifrare, seducător ca un mister pe cale să se risipească. La a doua vedere îi percepem şi semificaţiile programatice, şi nota (auto)ironică.
 
Am explicat pe parcurs şi se mai confirmă o dată: pe Maria Manolescu şi Romelo Pervolovici îi preocupă în acelaşi timp contingentul expresiv, căci artiştii adevăraţi n-au cum să nu urmărească pregnanţa vizuală, şi desprinderea de el, fără de care reexaminarea critică şi regândirea teoretică a artei nu e posibilă. Aşa vor fi ajuns la ideea realismului de după realism/„Realism after Realism“, titlul expoziţiei care a inaugurat în 2011 noua Galerie 2META de la ultimul nivel al celei mai noi aripi construite în Luigi Galvani Tei. Grupul părea să se fi întors la principiile mimesis-ului, expunând fotografii; da!, dar alături, în dipticuri, apăreau picturi după fotografii, deci imagini secunde. Alt ciclu oferea secvenţe din lumea largă, aparent reportericeşti; da!, dar cu supraimprimarea prin colaj computerizat a unei gherete ruginite, în rol de reprezentantă a existenţei „poveriste“, migratoare peste tot, prezentă în fiecare cadru, obligându-ne să ne întrebăm cât de autentică e viaţa pe care – altfel – o recunoaştem cu mare uşurinţă. Pe firul atâtor şi atâtor experienţe vizuale şi conceptuale, mai poate fi astăzi realismul realist?! Grupul a mai folosit în diverse texte de autoprezentare termeni precum „metaficţiune“, „metanaraţiune“, „metavizual“. Gândind şi fotografiind sau pictând „realist“, cei doi vor ajunge la concluzia că tot ce se mai poate face e un „realism după realism“.
„METAREALIA“...
 
Ce mai este atunci, ce mai poate fi arta?!
Primul răspuns, simplu, tautologic: artă, fireşte!
Al doilea, autoreflexiv: artă despre artă, înţelegere, devoalare, demontare şi manipulare a mecanismelor socio-creative!
Al treilea: nu mai putem produce decât artă dincolo de artă, „metaartă“, „metaficţiune“, „metanaraţiune“, „metavizual“!
 
Căzuţi în real, dacă nu în chiar infrarealul conotat diavolesc, cu inocenţa pierdută, nu mai avem acces la el...
 
Ansamblul METAREALIA e luxuriant, spectaculos, entuziasmant, copleşitor; stimulează accelerarea gândirii asupra artei, generează interogaţii esenţiale, catalizează elaborări teoretice care ne pot ajuta să mergem înainte, să supravieţuim; şi ne pune dinainte, ne izbeşte în faţă cu expresivităţi surprinzătoare, încântătoare.
Lucrare cu lucrare, proiect cu proiect merită descrieri şi analize minuţioase. Le va veni timpul. Răsfoim deocamdată minunatele aventuri ale tandemului Maria Manolescu-Romelo Pervolovici = 2META, le descoperim şi le redescoperim, îi însoţim pe talentaţii şi inteligenţii noştri însoţitori în efortul lor de a înţelege ce ni se întâmplă şi ce s-ar putea să urmeze...
 
Ion Bogdan Lefter
scriitor