Cadru general


    Radu Pervolovici


    Grupul 2META s-a format într-o perioadă în care se puneau în discuție probleme legate de reprezentare și discurs, din perspectiva în care se interogau, lăsându-se la vedere, mecanismele înseși ale reprezentării și discursului.
     
    Discursul despre un alt discurs, lingvistic, narativ, artistic, atrăgea atenția, pe de o parte, asupra unei naturi ficționale și, pe de altă parte, asupra unei legitimări. Credibilitatea era cea acordată naturii ficționale a reprezentării și aceasta din urmă nu putea fi legitimată prin propriile mijloace.
     
    Întoarcerea asupra sinelui, reflecția asupra propriei naturi, așa s-ar putea numi acest limbaj auto-referențial, auto-reflexiv, acest discurs după discurs, ficțiune despre ficțiune, artă privind către opera de artă, încercând o punere în valoare a conștiinței producerii sale.
     
    Metaficțiunea, metalimbajul, metanarațiunea, metaarta, văzute ca un liant fluid între realitate, joc, parodie, ironie, artă, interogând convențiile și tehnicile ficționale, narative, artistice, induc iluzia reprezentării și a conștiinței de sine.
     
    Totul era limbaj, totul era discurs.
     
    „Se poate spune că în ultimii patruzeci de ani științele și tehnicile zise de vârf au ca obiect limbajul: fonologia și teoriile lingvistice, problemele comunicării și cibernetica, algebrele moderne și informatica, computerele și limbajele lor, problemele de traducere a limbajelor și cercetarea compatibilităților între limbajele mașină, problemele de stocare în memorie și băncile de date, telematica și punerea la punct a terminalelor «inteligente», paradoxologia: iată tot atâtea dovezi evidente, iar lista nu este exhaustivă.“ (J. F. Lyotard) [1].
     
    Limbajul devine el însuși subiect de referință pentru limbaj, în loc să se refere la elemente non-lingvistice. Hjelmslev îl numește metalimbaj.
     
    Dar discursul nu se reducea la limbaj, „pur înveliș de suprafață“. El era privit ca „un ansamblu de strategii care fac parte din practicile sociale“ (M. Foucault) [2] sau, mai mult chiar, ca „unitate de sinteză semnificativă, verbală sau vizuală“ (R. Barthes) [3].
     
    De fapt, nu există discurs, ci discursuri, subiectul se multiplică, iar fragmentarea, formele provizorii, deschise, ludice, deschideau drumul spre imaginea multiplă, spre complementaritate, simultaneitate. Relația dintre discurs și reprezentare face ca metalimbajul, metaficțiunea, metanarațiunea, metavizualul, să-și suprapună, să-și confunde într-un fel în aceeași substanță subiectul și reflecția asupra lui, într-o vizibilă structură de oglindă.
     
    Meta devenea o modalitate de a fi relaționat în similaritate, o „întâlnire“ în conștiința producerii discursului auto-referențial.
     
    În contextul românesc, Anton Dumitriu atrăgea atenția asupra ideilor de metalogică, metalimbaj, metamatematică, metadisciplină.
    „Gândirea care se poate gândi singură“, „posibilitatea de a lua ca temă o gândire deja avută și de a lua din nou ca temă noul act de gândire“, procesul de „autogândire a gândirii“, nivelurile de limbaj, erau puse în discuție încă din 1975 de logicianul român.
     
    „Gândirea, în funcția ei de a se examina pe ea însăși – funcție care este însăși logica – apare ca lucrul cel mai extraordinar ce se petrece în univers: într-adevăr, ea nu numai că are capacitatea de a reflecta toate lucrurile, dar are posibilitatea de a se reflecta pe ea însăși. Gândirea care gândește Universul, dar care gândește și ceea ce gândește acest Univers“ (A. Dumitriu) [4].
     
    Chiar dacă logica artei se situează, într-un fel, dincolo de logica logicii și de „limitele limbajului“, experiența meta funcționează ca o practică relațională instantanee, ca o întrepătrundere, o țesătură de relații neașteptate, ca sursă a oricărei identități.
     
    În sfera artelor vizuale, meditaţia asupra reprezentării – „meditaţia metapicturală“ – ca instrument al metapicturii (cu referire la arta secolului XVII) este pusă în valoare, ca argument, în 1999, de lucrarea lui V. I. Stoichiţă [5].
     
    Continuând o întreagă tradiţie a reprezentării autoreflexive, într-o perioadă a schimbărilor de paradigmă – cum a fost perioada postdecembristă – atitudinea META, ca angajament în favoarea postmodernităţii, este legată de reinventarea vizuală şi de refuzul de a te lăsa prins în stereotipii, convenţii şi prejudecăţi.
     
    Meta devine un concept, o expresie, un mod de a fi, un comportament într-un registru foarte larg, de la logică, lingvistică, la arte, invocând o relație de identitate (în alteritate) cu însuși domeniul de referință al discursului și reprezentării. Este experiența de a fi împreună cu tine și cu ceilalți în aceeași unitate, în aceeași oglindă complexă – cum e cea a lui Magritte (în care cel ce privește își vede, de fapt, spatele).
     
    În această oglindă abisală, care este discursul autoreferențial, există un dincolo și un dincoace; identificarea nu este și nu poate fi completă, se păstrează întotdeauna un „reziduu irațional“ (Meyerson) între cei doi termeni ai identității. Tocmai aceasta face posibilă atitudinea META.

    Discursul autoreflexiv deconstruiește evidențele, „ideile clare și distincte“, intuițiile. „Să dezintuim o intuiție“ (G. Bachelard) [6], acesta poate fi unul dintre mesajele discursului auto-referențial. Reprezentarea capătă o înfățișare care poate frapa intuițiile noastre obișnuite, într-o stare continuă a regândirii de sine, a redefinirii.
     
    Cam acesta a fost contextul în care s-a constituit ca grup 2META.
     
    Experiența META
    Experiența unui discurs metavizual este o experiență meta. Reprezentarea grupului 2META pornește de la o altă reprezentare, dintr-un alt discurs (fie el narativ, literar, social, vizual).
     
    Grupul 2META se axează pe continua dependență a reprezentării de alte reprezentări și pe interdependența discursurilor vizuale, în care se completează de multe ori de pe poziții diferite, într-o mișcare circulară.
     
    Scopul declarat este acel continuu proces al regândirii de sine, în această „Niagară a pălăvrăgelii vizuale“ (R. Hughes) [7].
     
    Experiența META este una a relaționării continue, fie prin citate vizuale sau de altă natură, fie prin parodierea propriilor structuri discursive, prin joc și jocuri de limbaj, este experiența unei continue reformulări, a regândirii de sine, a redifinirii perpetue.
     
    Punerea în relație, intersubiectivitatea, „starea de întâlnire“ (N. Bourriaud) [8], interacțiunea comunicațională devin un comportament, o experiență esențială; ele constituie de fapt centrul preocupărilor grupului 2META.
     
    META înseamnă, mai degrabă, experiențe, atitudini, comportamente, decât unitate stilistică unificatoare ce structurează un discurs.
     
    Experiența META se vrea împărtășită cu fiecare dintre proiectele grupului.
     
     
     
    Radu Pervolovici
    arhitect-urbanist, curator
     

    [1] Jean-François Lyotard, Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii, trad. și cuvânt înainte de Ciprian Mihali, Editura Idea Design & Print, Cluj, 2003.

    [2] Michel Foucalt, Hermeneutica subiectului. Cursuri la Collège de France (1981-1982), ediție îngrijită de Frédéric Gros sub îndrumarea lui François Ewald și a lui Alessandro Fontana, trad. de Bogdan Ghiu, Editura Polirom, Iași, 2004.

    [3] Roland Barthes, Mitologii, trad., pref. și note de Maria Carpov, Iași, Editura Institutul European, 1997.

    [4] Anton Dumitriu, Istoria logicii, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1975.

    [5] Victor Ieronim Stoichiţă, Instaurarea tabloului. Metapictura în zorii Timpurilor Moderne, trad. de Andrei Niculescu, Bucureşti, Editura   Meridiane, 1999.

    [6] Gaston Bachelard, Le Nouvel espirit scientifique, Paris, 1934.

    [7] Robert Hughes, Nothing If Not Critical, New York, Penguin Books, 1990.

    [8] Nicolas Bourriaud, Estetica relațională. Postproducție, Idea Design & Print, Cluj, 2007.