Mon semblable, mon frère


    „Mon semblable, mon frère“ este o lucrare video de 2 minute și 55 de secunde (așezată întotdeauna la intrarea în sala de expoziție), în care un copil (aproape adolescent) proferează injurii la adresa celor care vizitează expoziția.
     
    Lucrarea noastră, „Mon semblable, mon frère“, reia într-o formulă vizuală un termen de retorică folosit de poeți de-a lungul veacurilor: prologul în care se face o dedicație.
     
    Prologul funcționează ca paratext, element anticipator, ornament vizual situat în afara operei propriu-zise, pregătind starea celui ce intră în expoziție. Trimiterea se face în mod direct și la îndelungata tradiție a portretului ca dedicație, la o întreagă artă a portretisticii care măgulește, flatează, elogiază chiar subiectul descris.
     
    „Mon semblable, mon frère“ este de fapt un vers din binecunoscutul poem „Au lecteur“, cu care Charles Baudelaire deschide culegerea Les Fleurs du mal“, poem care joacă rolul de veritabilă prefață-prolog.
     
    În prologul clasic, formulele reverențioase de respect și recunoștință măguleau vanitatea unui protector de pres­tigiu, constituind o strategie de captatio benevolentiae; în secolul XIX, dedicația lui Baudelaire nu mai era adresată unui comanditar, ci au lecteur, celui care pătrundea în universul artistului, pe un traseu clar, dinainte conturat. Este varianta în care artistul vrea să placă, numindu-l pe cititor (spectator) – „Mon semblable, mon frère“.
     
    În varianta abordată de noi, semnificația unui gest de suprapunere afectivă capătă o conotație de disociere, chiar de ostilitate și revoltă. Spectatorul pătrunde în intimitatea unui univers vizual în care deconstruim toate tabuurile, parti pris-urile, toate obișnuințele cu care intră. Înjurăturile, violența copilului care te întâmpină te fac să te simți un intrus în universul nostru discursiv, într-o lume deloc comodă, o lume fără o linearitate de sens, incitantă, provocatoare, care nu se lasă cu ușurință parcursă, descifrată.
     
    Imaginea copilului revoltat, care înjură, filmat din față și încadrat perfect, vizualizat în maniera portretului (din galeria de clasici ai picturii sau ai sculpturii) face aluzie la comentariile vizuale incluse în tehnica detaliului ca decupaj de notații convergente, iar dedicația se întoarce în contra-dedicație.
    Folosim prologul vizual ca element anticipator, ca instrument de retorică vizuală pentru a crea vizitatorului care intră în expoziție o stare de disconfort, o stare de veghe.
     
    Pe de altă parte, în comunism, discursurile oficiale de deschidere a expozițiilor, la vernisaj, aduceau laude excesive puternicilor zilei, măgulindu-le vanitatea, flatându-i, prezentându-i „în rame aurite“, pe ei și modelele ideologice cărora le aparțineau.
     
    Lucrarea noastră s-a născut din frustrări amânate și de durată față de aceste discursuri de vernisaj, excesive, discursuri anticipatoare, „înainte-mergătoare“, de devansare, cu rolul de prolog ca forță de dominație.
     
    Autoritățile instituționale comuniste își exercitau puterea în interminabile discursuri de omagiere a regimului și a oficialilor zilei la deschiderea expozițiilor, în chiar spațiile lor vitale, presupunând un consens tacit din partea artiștilor implicați.
     
    Ca refuz de a accepta acest consens tacit, în 1987, la Muzeul Satului, în timpul deschiderii expoziției Pervolovici s-au împărțit boabe de grâu colorate în albastru, în locul discursului de vernisaj.
    Discursurile oficiale de vernisaj instituțional, imperative, autoritare, de dominație, reprezentau de fapt discursuri de investire și legitimare artistică din punctul de vedere al puterii comuniste.
     
    Ca răspuns de compensare și supracompensare la aceste frustrări amânate și de durată, se naște contra-discursul nostru de vernisaj, de dez-investire și de-legitimare din „Mon semblable, mon frère“; rezultatul este o inversare de roluri: agresatul devine agresor. Este „mecanismul dominant de dobândire a nu-ului, verbal și gestual“ (René Spitz). De aici atitudinea ostilă și violența verbală a copilului care te întâmpină­ la intrarea în expoziție, cu înjurăturile lui grosolane, ca un contra-discurs de vernisaj, un contra-laudatio.
     
    Înglobat în noua structură a discursului vizual, prologul nostru, discursul nostru de vernisaj, se intersectează cu secvențe din alte spații textuale; re-contextualizăm un clișeu într-o atitudine META.
     
     
     
     2META, București, 2000­­­