Vindem identități, imagini și alte suveniruri

ai simțit pe pielea ta violența imaginii?        ai fost vreodată agresat – abandonat în dezordine, inconfort, în absurd și entropii astrale – de imagini cuminți, chiar convențional-conformiste?         imaginea poate ucide?        virusul imaginii subliminale te contaminează sau ai un sistem imunitar care te păzește cât de cât?     crezi că imaginea poate deveni atât de violentă încât să te facă să treci de la melancolie la încântare și extaz, după bunul ei plac?      poate să rupă brusc nivelele și să nu mai regăsești în ea decât schimbare?  poate să nu-ți creeze nici o stare?    te poți adăposti de imagine, de violența ei?
ai reușit vreodată?       sau te-ai ferit de șuvoiul de imagini care te bombardează când stai în fotoliu, departe de toți și de toate?     ce faci când te urmărește o imagine?      ce faci când nu mai scapi de ea?      unde te poți ascunde?   prea multe imagini...      sublimul unei imagini e legat de violența ei?        imaginile formulelor fizice, ale matematicilor pure, pot fi sublime? sau violente? dar ale ecografiilor? ce spui despre imaginile cartografice?     politice? ale istoriei recente?  cele identitare?  cosmice?       îndepărtat astrale?        la urma urmei, unde ești tu față de această imagine?     ce lucruri teribile îți spune despre tine?     unde se duc imaginile?     iar liniștea pe care o lasă în urmă poate fi legată de violența lor?      poți vorbi despre violența imaginilor frumoase?    dar despre violența celor fragile sau indiferente?     te-ai simțit vreodată agresat de privirea din oglindă?      sau te-ai rătăcit într-o imagine, abandonându-ți o identitate și regăsind alta?  violența imaginii e întotdeauna legată de imagini violente?     gradul de fericire poate fi legat de violența imaginii?  imaginea luptei cu îngerul este violentă?   dacă da, cum este îngăduită?        imaginea e obligatoriu identitară? cum ar arăta o imagine non-identitară? sau ne-identitară?  sau a-identitară?     „Stop Making Sense“ (S.M.S.)         o imagine care nu intră în mașina de sens poate fi violentă?           dar aura unui organism bolnav?      a unui organ/organism sănătos?  se poate vorbi despre violența imaginii prea inteligibile, previzibile, raționale, lineare, discursive etc.?    violența vinde bine? (sau poate fi o strategie de vânzare?)          imaginea violenței poate fi valorizată pozitiv?       cât de pozitiv?        imaginea ca spectacol serbare/sărbătoare/îți induce o stare de violență?     ori cea excesiv identitară?     cea legată de joc?   sau această poveste poate fi mai violentă decât imaginile luării de ostateci, decapitărilor, revoluțiilor transmise „în direct“, gropilor comune, ale agresiunii fizice, presiunilor psihice, manipulărilor mediatice, intereselor de grup, ale accidentelor regretabile, pierderilor colaterale și distrugerilor de tot felul, ale traficului de droguri, de organe, de copii, ale morții și suferințelor, „marea milă ce însoțește toate războaiele“ [1], ale dezinformării, conflictelor armate și legitimării violenței ... ale știrilor de la ora cinci?....    ce înseamnă pentru tine o imagine violentă?                   
 
Am pornit de la ideea câtorva reconfigurări în identitatea vizuală a imaginii, impuse de codurile din cultura media și din artele vizuale.
Reconfigurările identitare fac parte dintr-un proces dinamic și sunt legate, pe de o parte, de afluxul fără precedent al imaginilor vizuale din cultura media, devenită industrie producătoare de vizual. Acest excedent din industria culturală a fost desemnat pe drept cuvânt „tirania imaginii vizuale“ [2].  
Pe de altă parte, în artele vizuale, odată cu emergența filosofică a epocii artei, vizualitatea a fost lăsată la o parte, ca fiind prea puțin relevantă în ce privește esența artei, așa cum s-a dovedit a fi și frumosul. „Orice ar fi arta, ea nu mai este în primul rând ceva la care să te uiți“, iar muzeul nu mai este „un sanctuar al formei vizuale“… [3]
 
„Toate disciplinele au tendința de a-și vedea obiectul dispărând.“ [4]
                            
De altfel, arta tinde să includă, în manieră avangardistă, orice, tinde să devină totală – cu adevărat democratică. Ea „este mereu în altă parte“ [5], și nu acolo unde credeam noi.
Discursurile vizuale au fost dublate de discursuri verbale, de gest, concept sau sunet, iar informația vizuală poate avea azi interfețe cu informația muzicală, gestuală, literară, conceptuală etc.
 
Așa cum artele au încetat în secolul trecut să mai fie frumoase, ele încetează să mai fie vizuale (sau exclusiv vizuale); trecerea de la material la imaterial a făcut primul pas în sensul acesta. Natura complexă a informației a contribuit la determinarea noilor configurații.
 
Plaja oarecum limitată a vizualului a fost și cea care a schimbat identitatea artelor. Aproape tot ce ținea altădată de natura imaginii vizuale-reprezentare, manifestare originară a ființei în lume, bogăție senzorială, construct spațial [6] etc. a fost marcat de o schimbare de paradigmă. [7]
Artistul nu mai este azi în primul rând un furnizor de vizual, devenind mai degrabă un furnizor de imagine, dar aceasta nu mai este exclusiv clienta ochiului.
 
Inflația imaginilor vizuale din cultura media, din industria producătoare de vizual, din agențiile de identitate [8], care dezvoltă în mod explicit strategii, programe și politici vizuale precum și modalități eficiente de a le pune în practică, să fie doar una din cauzele pentru care vizualul nu mai constituie azi punctul central în arte?
 
Sau este vorba de o schimbare de percepție care are mai degrabă legătură cu ce se întâmplă la nivel mai larg, în lumea fizicii infinitului mic, a informației genetice, a felului în care se formalizează această informație, a tehnologiei informației în era digitală și a reconfigurării realului inteligibil din noile perspective?
Oare parțiala retragere a vizualului constituie o strategie de opoziție în artele vizuale sau este o necesitate internă aliată cu percepția informației – asemenea câmpului, acea „noțiune borgesiană, pe care nu-l vedem, dar pe care, dacă-l atingem, curentează?“
 
„Invizibilul neutrin care ne vine din stele și de la hotarele universului, traversând absolut orice lucru“, „confruntarea cu diverse grade de invizibilitate“, cum spun fizicienii, ne fac să credem că „ochiul este avangarda creierului nostru, de acum sensibil și la alte semnale“. [9]
 
Nu putem să nu ne întrebăm către ce se îndreaptă artele vizuale, cum vor arăta ele în viitor, căror cerințe vor trebui să facă față. O dimensiune prospectivă creează mult mai multă tensiune decât o accepție comodă, general acceptată.
 
Putem vorbi despre sabotarea vizualului chiar de profesioniștii lui? Dacă în industria media se fabrică tot mai multe produse vizuale, în arte vizualul nu mai rămâne valoare majoră de referință?
 
Dubla mișcare a vizualului – în exces în industria culturală, și oarecum în regres în artele vizuale – ne-a dus cu gândul la VIOLENȚA IMAGINII.
 
Imaginea creează o piață de identitate [10]. Schimbarea imaginii poate duce la o schimbare de identitate, dacă o privim pe aceasta din urmă ca pe un construct, „un simulacru“, cum ar spune Baudrillard. Identitatea nu este un dat. Miturile și simbolurile identitare se uzează și la un moment dat nu mai corespund.
 
„Trebuie să străpungi identitatea pentru a scoate la
iveală masca.“ [11]
 
Putem răsufla ușurați; codul rigid, tradițional, convențional, stereotipat, care duce, de cele mai multe ori, la descifrarea identității sud-est europene nu este decât un tipar. Alte coduri creative, novatoare, îl vor înlocui. Caracterul de ficțiune al oricărei identități se conturează pe o scenă artistică identitară sau nu.
 
Există, de altfel, o dimensiune a artei ca produs al imaginii, imageriei, imaginației unor forme ce nu se revendică identitar. Nu mă interesează atât imaginea tradiționalei identități sociale, politice etc.; identitatea personală nu asimilează foarte mult din figurația imagistică est-europeană, așa cum se prezintă sau a fost prezentată; nu mă recunosc foarte bine în ea; nu este vorba de orientarea, ca artist, la ideea unei „identități negative“, opuse „identității ofensive“, ci de conceptul de „depășire a politicilor identitare“. [12]
 
De altminteri, spațiul „postnațional al societății europene“ va permite, poate, o reconfigurare a identitarului și a imaginarului într-o societate multiculturală în care termenii de egalitate și diversitate (alteritate) [13] vor fi conjugați în interiorul aceleiași paradigme. Dintr-o viziune prospectivă, acest punct de vedere este absolut legitim și ne scoate din rutina de sens actuală.
 
Violența imaginii nu face neapărat parte din recuzita identitară sud-est europeană; este o componentă universală a acestui construct; imaginea violenței, la rândul său, este de fiecare dată altfel localizată, altfel personalizată, altfel vizualizată.
 
Coordonatele ei – spațiale, sociale, politice, cosmice, verbale, nonverbale, mediatice, personale, psihologice etc. – mă poartă oricum într-un imaginar antropologic (identitar sau nu).
 
„Societățile prea identitare și prea unite sunt împietrite. Ceea ce le lipsește este mutabilitatea.“ [14]

Violența imaginii cu un exces de identitate are conotații negative.
 
Indiferent de aspectul personal, geografic, social, cultural, politic, modul în care glisăm în recuzita identitară ne aparține, ne este impus de coduri din afară sau pur și simplu este ignorat El este funcțional atât cât răspunde necesității momentului. Prelungirile peste aceste necesități pot deveni o otravă mortală. [15]

Un tip cu totul special de identitate vizuală îl creează modul de a fi digital. Aspectul virtual al identităților din industria jocurilor electronice e cel mai bun exemplu. Jocurile realităților virtuale deschid practic extrem de mult coordonatele schemelor identitare.
 
Există sau poate fi definit un grad zero al identităților? Sau al imaginii lor? Poate fi configurată o imagine – care să nu fie neapărat aseptică sau utopică, dar nici europeană, balcanică, americană, islamică etc. – ca „grad zero“ identitar, în care să ne regăsim? se poate trece peste violența imaginilor identitare?      cum?
Națiunile de astăzi nu au o dimensiune corectă. Nu sunt suficient de mici pentru a fi locale, sau nu sunt suficient de mari pentru a fi globale.......... Natura globală a lumii digitale va eroda, într-o măsură tot mai mare, fostele demarcații mai limitate. [16]
 
Ne vine din nou în minte VIOLENȚA IMAGINII (excesiv identitare).
 
„Petrecerea e-n toi.     Sună la ușă. E      pentru cineva numit eu.     Vin acum. Mai iau    Un ultim pahar, un ultim     fum de țigară,     încă un ultim sărut fetei    și intru în hol,    bang, trântind ușa peste râsul lor.“    «Numele dumitale este     dumneata ?» «Da.» «Bun, atunci vii cu noi.»     «Stați nițel. Stați nițel.     Stați nițel.» [17]
 

Aș vrea să vorbesc acum despre violența imaginii în raport cu obiectul.
 
Astăzi totul tinde să devină imagine și urmă de imagine, în artele (încă) vizuale.
 
Conceptul de informație a luat locul celui de substanță, atunci când ne referim la materie, biții au înlocuit atomii în era digitală, imaginea a înlocuit obiectul în artele vizuale, imaginea virtuală ia locul celei tradiționale în artele media (și probabil „nu știu ce“ va lua locul imaginii virtuale)… O materie văzută din ce în ce mai complex, mai deschis, cu un mai mare potențial, „o materie mai fină, o corporalitate mai subtilă“ a fost semnalată în locul alteia etichetate acum drept grosiere în „realul sensibil și inteligibil, acest real mutilat din care facem parte și de care nu ne putem despărți“. [18]
 
Imaterialului (imaginii) i s-a conferit mai multă deschidere decât aspectului material (substanțialului, obiectului). „Triumful subtilului“ – despre care vorbesc fizicienii în infinitul mic – operează mai mult ca oricând.
 
Violența imaginii – acest corp subtil al vizualului – (în defavoarea obiectului) este deja un stereotip.
Oare obiectul a trecut total în imagine?
Nu există nimic care să scape imaginii? Sau
există un CE al obiectului? (fără a cădea în nostalgia obiectului pierdut).
 
Chiar dacă imaginea are aura unei materii subtile, obiectul păstrează încă emoția ființei, bogăția senz­­orială, sau acel ceva ce îi conferă unicitate. Reconfigurarea lui se va impune de la sine, la un moment dat?
Dubletul imagine-ființă a spus tot ce avea de spus?
 
VIOLENȚA IMAGINII ÎN FAȚA OBIECTULUI este o realitate deja depășită? Cu alte cuvinte: mai avem nevoie de obiecte, este suficientă imaginea lor, au intervenit deja alți termeni în ecuația vizuală a artelor?
Ce se poate spune despre realitatea virtuală, acest „oximoron pe cale de a deveni pleonasm“, ținând cont de procesul de-realizării, de-materializării, de-concretizării sau de cel care leagă transformarea artificialului într-un real inteligibil? Dacă „triumful subtilului“ va continua, ce va urma „imaginii virtuale și realității virtuale“? Biții, așa numiții AND ai informației, cei care au luat locul atomilor, au permis schimbări fundamentale în transmiterea imaginei ca informație, iar tehnologiile viitorului vor permite alte viziuni despre identitatea imaginii digitale. Conceptele, imaginile, comunicarea însăși sunt într-o permanentă schimbare de nivel.
RE-obiectualitatea mai poate fi o figură a imaginii vizuale? Această întoarcere la obiect se va mai putea face prin imagine?
 

 
În loc de concluzii:
 
Accepțiile pe care le-am dat VIOLENȚEI IMAGINII sunt legate de LUAREA DE OSTATECI, în realul sensibil/inteligibil, „acest real mutilat din care facem parte și de care nu ne putem despărți“. Imaginea „își ia ca ostatec propriul conținut“ [19].
 
Vorbim despre demontarea/luarea ca ostatec al/a vizualului în artele vizuale, identității în discursurile excesiv identitare, obiectului în imagine și imagine virtuală etc.
 
„Întoarcerea agresiunii contra agresorului“, fie că este vorba de agresiunea vizualului din industriile vizuale sau de agresiunea identitarului din discursurile excesiv identitare, se constituie ca un mecanism de auto-apărare pentru artele vizuale, ca „mecanism dominant în dobândirea nu-ului, în care accentul cade pe încercarea de protejare împotriva unei amenințări interne“.
În același timp ea poate fi privită și conștientizată ca „mecanism de degajare“, funcția ei fiind aceea de „a face să dispară în mod progresiv tensiunea prin schimbarea condițiilor interne care îi dau naștere“.
Relația subiectului – arte vizuale – cu „obiectul (parțial) abandonat“ – acesta – identificându-se cu vizualul, identitarul excesiv, obiectul artistic, dincolo de dimensiunea ei retractilă, are desigur și o dimensiune prospectivă; în felul acesta „agresiunea nu mai e întoarsă contra subiectului sub formă de autocritică“ iar reconfigurările deschid noi perspective [20].
 
Vizualul despre vizual, identitatea despre identitate, imaginea despre imagine: este un discurs META, păstrând spiritul debutantului; „el conține multe posibilități, ale expertului foarte puține…“ [21]
 
Așa că vindem iluzii, identități, imagini și alte suveniruri în această meta ficțiune sălbatică…
 
 
 
 
 
2META, București
Catalogul Bienalei Tinerilor Artiști, ediția I,
Violența imaginii/Imaginea violenței, 2004
 
 
 
 
[1] Jean-Luc Nancy, Etre singulier pluriel, Galilée, Paris, 1996.
[2] Mc Luhan M., La Galaxie Gutenberg, Mame, 1972.
[3] Arthur C. Danto, After the End of Art: Contemporary Art and the Pale of History, Princeton University Press, 1997. Ideea apare în termeni ușor diferiți și la Gilbert Durand în L’Imaginaire. Essay sur les sciences et la philosophie de l’image, Hatier, 1994: ----Trebuie precizat acest paradox al unei civilizații, a noastră, care, pe de-o parte, a adus pe lume tehnicile, mereu în progres, ale producerii, ale reproducerii, ale comunicării imaginilor, iar, pe de altă parte, pe latura filozofiei sale fundamentale,a dat dovadă de o mefiență iconoclastă (care “distruge“ imaginile sau măcar le suspectează) endemică.“
[4] Jean Baudrillard, Le paroxiste indifferent, Grasset, Paris, 1997.
[5] Robert Klein, „Note asupra sfîrșitului imaginii“, în Forma și inteligibilul, ed. Meridiane, Buc. 1977.
[6] Jean-Jacques Wunenburger, Filozofia imaginilor, Polirom, 2004.
[7] Posibilitatea artistului vizual de a se raporta la vizualitate/vizualizare/nonvizual/vizibil/invizibil/pe cale de a fi vizibil, etc. constituie tema „impoziției“: Impoziția, Caietele META, Buc.1999.
[8] Wally Olins, The New Guide to Identity, Wolff Olins, 1995.
[9] Jean Audouze, Michel Cassé, Jean- Claude Carrière, Conversation sur l’invisible, Plon, 1996.
[10] Ca și imaginea, identitatea este „tipul de cuvînt-valiză, asupra căruia fiecare își proiectează convingerile, fanteziile, sentimentele, atitudinile“, Claude Dubar, La crise des identités: L’interprétation d’une mutation, Presses Universitaires de France, 2000.
[11] Jean Baudrillard, op.cit.
[12] Touraine A., Pourrons-nous vivre ensemble? Egaux et différents, Fayard, Paris, 1997.
[13] „Tema alterității a devenit o obsesie în Europa de astăzi… Această obsesie a dat naștere, în ultimii ani la numeroase lucrări de un mare interes.“ Jean Baudrillard și Marc Guillaume în Figuri ale alterității, ed. Paralela 45, 2002, citează doar câteva: J. Kristeva, Etrangers à nous-mêmes, Fayard, 1988; Nous et les autres, Seuil, 1988; E. Hirsch, Racismes, l’autre et son visage, Ed. Du Cerf, 1988; P. Ricoeur, Soi-même comme un autre, Seuil, 1990, etc.
[14] Lucien Sfez, La symbolique politique, Presses Universitaires de France, 1988.
[15] „Numai actorii proști se identifică cu rolurile pe care le joacă. Ei caută, prin șiretlicuri foarte puțin subtile, să aducă la suprafață un adevăr al persoanei sau al chipului. În vreme ce a surprinde pe cineva în adevărul său înseamnă, de fapt, a surprinde în el ceea ce lui îi scapă și ceea ce și celorlalți le scapă.“ Baudrillard, op.cit.
[16] Nicholas Negroponte, Era Digitală, All, 1999.
[17] Alan Dugan, Omagiu lui Kafka pentru cineva luat pe sus Tribute To Kafka For Someone Taken.    
[18] Jean Audouze, Michel Cassé, Jean-Claude Carrière, Conversation sur l’invisible, PLON, 1996.
[19] Baudrillard, op.cit.
[20] Este de notat că, în engleză mai ales, aggressiveness a ajuns să piardă, într-o accepție diluată, orice conotație de ostilitate, până la a deveni sinonom cu „spirit de inițiativă“, „energie“, „activitate“.
[21] Shunryu Suzuki, op.cit.