LORA SARIASLAN
    To face or not to face? Variații pe tema autoportretului

text de Lora Sariaslan


Fața ascunde la fel de mult pe cât dezvăluie. Funcționează precum o poartă spre identificare, comunicare, emoție și expresie de diferite feluri. Devenim de recunoscut prin fața noastră, în ciuda tuturor schimbărilor care se produc de-a lungul vieții, și putem fi văzuți într-o suită de modalități și stări, lucru care de altfel depinde la fel de mult de posesorul feței pe cât depinde de cel care îl privește. Când o față este nemișcată, cum sunt cele dintr-o mască sau un portret, ea se transformă într-o imagine: imago. Imaginea a sine însuși, autoportretul, este un subiect care s-a întins de-a lungul secolelor, al disciplinelor, al materialelor și al culturilor din întreaga lume. În cazul autoportretului direct, artistul comunică în mod direct cu audiența, stabilindu-se o punte între artist și cel care privește.  
Istoria secolelor XX și XXI ar putea fi înțeleasă prin această înlănțuire de momente de conștientizare; a acestor uși pe care artiștii și ceilalți le deschid și care ne permit să „ieșim” din realitatea în care trăim. Dar lumea artei, în sine, locul unde aceste conștientizări au loc —„atmosfera teoriei estetice” a lui Arthur Danto, care validează dar totodată conține totalitatea acțiunilor și a afirmațiilor noastre cu privire la artă—, este o metascenă, una de care nu putem scăpa complet. Chiar și atunci când devenim conștienți de capcanele ei, nu putem să ne dăm seama unde se situează, cu exactitate, imaginea fixă, și cum am putea să ieșim în afara acesteia.
Un act emblematic de a „ieși în afară” stă la baza grupului 2META, Romelo Pervolovici și Maria Manolescu, acela al dorinței și nevoii de a provoca un zâmbet pe față, simultan cu provocarea unui număr de întrebări în mintea celui care privește. Autoportretul tratează fața umană dar și umanitatea artistului și dorința umană de a fi special. Cu toate acestea, ceea ce face ființele umane diferite și unice este zâmbetul fiecăreia. Posibilitatea de a desena un zâmbet pe fața cuiva este profund umană, pe lângă faptul că este o modalitate abilă de a înfrunta infinitele și complexele probleme cu care viața ne pune la încercare. Această clipă minunată devine și mai puternică, dacă se produce într-un moment în care la mijloc se află probleme legate de reprezentare și discurs, deoarece înseși mecanismele reprezentării și discursului sunt expuse și puse la îndoială. Conform artiștilor, multiplicarea mesajelor ca o imagine plurală a realității, a complementarității, a simultaneității, a armonizării, dar și paradigmele, fragmentarea și
disocierea, toate acestea fac parte din atitudinea meta, din experiența meta.
Artiștii se întorc la elementele de bază; se întorc la ei înșiși. Stabilirea teritoriului lor în ei înșiși le permite să reflecteze cu privire la propria natură: crearea unei legături fluide între realitate, descriere, ironie și artă în timp ce investighează convențiile și tehnicile ficționale, narative, artistice, creând „iluzia” reprezentării și a conștiinței de sine.
Apelând la un topos central al istoriei artei — portretul, în acest caz grupul artistic din Self-portrait in Two și Why not Narcissus alege să se concentreze pe autoportret. Scotocind în inima materiei cu ajutorul unor mijloace minimaliste, artiștii se situează în fața aparatului de filmat pentru lucrarea video Self-portrait in Two. Deși este o imagine în mișcare, pe măsură ce trec minutele abia se pot observa mișcările celor doi. Aceasta până când Maria Manolescu, în dreapta ecranului, oftează „Artă!” și simultan o bulă de aer iese din gura acesteia. Acest scurt moment ne ia prin surprindere, ne face să zâmbim și ne face să respirăm adânc, la fel ca artista din lucrare. Același oftat/respirație se produce și în cazul lui Romelo Pervolovici, situat în stânga ecranului, câteva clipe mai târziu. Această intercalare a bulei de aer întrerupe nemișcarea imaginii și expresia feței artistului. În timp ce fața ei rămâne nemișcată de-a lungul clipului, vedem că fața lui se relaxează în momentul oftatului, lăsând să se vadă un semn de viață în ochii acestuia. Acest gest este într-adevăr o reprezentare minunată a timpurilor noastre: nevoia de a respira. Este aceasta o necesitate, un privilegiu, sau ambele simultan? Tocmai respirația este cea care ne dă siguranța că artiștii sunt vii, și că într-adevăr privim un clip video și nu o fotografie. Respirația este sinonimă cu viața, dar în același timp această respirație  este cea care semnalează ceea ce nu e prezent, respiră oare artiștii pentru că se sufocă? Sau respiră doar ca să supraviețuiască? Sau oare doar să ne informeze, subtil, că sunt în viață? În timp ce respiră, ei emit o bulă de aer ca semn vital, cu toate acestea își păstrează aspectul mai degrabă solemn pe chip. Bula de aer este metonimia perfectă pentru atât de multe sentimente diferite; în loc de a folosi un text sau vorbirea, grupul, în mod inteligent, se concentrează pe puterea imaginii și pe surprinzătorul sunet produs de respirația lor.
Prin Self-portrait in Two, grupul prezintă posibilitatea de a transpune corpul sau privirea într-un discurs. Fața umană ca și reprezentare a ființei umane în portrete și autoportrete este un fapt al culturii și istoriei noastre, creat de artiși precum Jan van Eyck, Caravaggio și Rembrandt, ca să enumerăm doar câțiva dintre ei. În inima unui autoportret se află observația. E pură matematică la mijloc: observatorul este observat. În timp ce privim artiștii ca privitori, ei ne privesc înapoi, la rândul lor.
Maria Manolescu, împodobită cu cercei cu perlă, reminiscență a nenumărate portrete feminine clasice și poate a Fetei cu cercel de perlă a artistului olandez Johannes Vermeer, ne privește direct în ochi, și privirea ei serioasă este înfrumusețată cu o broșă albastră care amintește de natura acvatică a bulelor. Romelo Pervolovici, în contrast absolut, poartă o cămașă de blue jeans, o ținută mai degrabă contemporană care pare că se contopește cu fundalul. Corpul lor se mișcă de la ordinea naturii la ordinea simbolică pentru că duce o existență dublă: cea a unui mediu și cea a unei imagini. În plus, imaginile lor creează un portret intim, nu numai ca și artiști, ci de asemenea ca ființe umane care au nevoie să respire. Nu ne putem abține să nu ne întrebăm dacă bulele sunt un semn vital sau dacă nu cumva reprezintă momentul final înainte de scufundarea în apă.
Continuând firul artei portretului prin mijloace modeste dar eficace, Why not Narcissus, cu o versiune pentru fiecare artist, are ca și nucleu dorința de a se privi pe sine însuși, și, de asemenea, de a se arăta pe sine. Filmarea se face într-o manieră intimă dar obiectivă, evitând teatralismul și ornamentele. În timp ce privesc și-și prezintă reflexiile pe apă, ei tulbură liniștea suprafeței — distrăgând imaginea, reflexia, prin urmare propria lor reprezentare. În timp ce bulele de aer se intercalează în Self-portrait in Two, în Why not Narcissus intercalarea ia forma mâinii artistului. De această dată artistul este la comandă, și în momentul în care mâna ei/lui atinge suprafața apei, se rupe simultan relația pe care figura mitologică Narcis, un vânător cunoscut pentru frumusețea sa, o avea cu propria lui imagine — una narcisistă. Întrerupând privirea fără sfârșit (la care ne-am putea gândi ca la o formă de conversație) pe care Narcis o întreținea cu propria lui imagine, și-a privit reflexia până la moarte, spune mitul; în acest clip video, experimentăm voința artistului de a întrerupe acea privire narcisistă perpetuă, și  de a putea controla propria ei/lui imagine… pentru a fi stăpânul propriei imago.
În aceste vremuri populate de „selfie-uri” și „fețe mediatice” omniprezente, ceea ce artiștii prezintă, în mod curajos, este construcția și deconstrucția reprezentării și a imago personale. Simplele lor gesturi ne fac să ne întrebăm dacă ne uităm la artiști sau la noi înșine? Suntem suficient de curajoși ca să respirăm sau să atingem suprafața apei pentru a tulbura apele liniștite? Introducând intercalări, 2META arată cum lucrurile care par atât de „simple” precum un oftat, o respirație, sau o atingere pe suprafața apei, toate au potențialul marilor gesturi, lăsându-ne să ne gândim dacă avem oare în față un spațiu intercalat sau nu.

Lora Sariaslan
Istoric de Artă și Curator

------------

1. În 1964, Arthur Danto a descris în mod celebru condițiile în care o lucrare de artă ar trebui să fie înțeleasă, în mod ideal: “Atmosfera unei teorii artistice, o istorie a artei: o lume a artei.” Arthur Danto, “The Artworld,” The Journal of Philosophy 61, no. 19 (Oct. 15, 1964): 580.